O nouă rubrică în Agenda! Poveștile caselor de la Muzeul Satului Bănățean

„De fiecare dată când a nins la noi în pustă percepeam acea ninsoare ca ceva mult mai mare decât simpla iarnă. Eram convins că Nordul ne face o vizită, un Nord personificat, care conține și iarna și viscolul și nemărginirea albă, acea tăcere albă care ne încălzește inimile. Acel Nord era un personaj, nimit deseori la noi Ningău, Gerar sau Făurar. (…) Ca și copii, mulți dintre noi ținem minte acea senzație de înțepătură în nări a aerului rece, a acelui frig revigorant, a căldurii din soba de teracotă sau din șpohertul de fontă. Ținem minte sunetul fermecat al clipocitului paprikașului în oală, chipul aspru al bunicului și barba lui de patru zile, care zgâria ca un șmirghel, bruma de pe cojocul lui, câinii mari care abia așteptau să zburde cu noi sau să ne tragă pe sanie, coviltirul zăpezii așternut pe căciula de paie a vechiului șopron, sălciile prinse în gheață la malul pârâului care ne șerpuia prin grădină. Și bucuria de dimineață a primei priviri aruncate pe geam, după ce ne trezeam sub duna grea din pene de gâscă – și vedeam că afară totul este alb. În clipa aia începea veșnicia noastră, nemurirea noastră de copil. Acest Nord era pentru cei care am crescut la sat un tărâm mental în care încă nu apăruseră nici măcar primele bacterii, un tărâm virgin neatins încă de păcat, de vreo prăbușire a omului, un spațiu în care răul n-a pășit încă”, scrie Borco Ilin.